Medicina e ușoară

       Nu îmi mai amintesc ce m-a determinat să îmi doresc să ajung medic. Știu doar că eram copil pe la vreo 6 ani când am zis prima oară că „eu mă fac doctor”. De atunci au urmat câțiva ani de școală generală, alți câțiva de liceu, după care m-am trezit cu diploma de BAC într-o mână, cu confirmarea înscrierii la examenul de admitere la medicină la Cluj în cealaltă.

       Am intrat la facultate și am început ultima etapă a drumului pe care mi-l propusesem cu 12 ani mai înainte. Au fost nopți nedormite, dureri de spate, cursuri adormitoare, examene picate și profesori dinozauri. Dar au fost și multe reușite, prieteni deosebiți și profesori cu har.

       Privind în urmă constat o chestie paradoxală pentru unii. Medicina e ușoară, medicina e logică. Poate părea fix invers în momentul în care înveți pentru un examen la o materie pe care nu o suporți. Dar practicând în spital începi să îți faci ordine în toate cunoștințele alea, parcă mai mult turnate la nimereală printr-o metaforică pâlnie direct în creier, decât aranjate și clasificate cum trebuie.

       Când spun că medicina e ușoară și logică mă refer la știință. Știința aia „multă” care îi sperie pe prospectivii studenți și care impune(a) respect celor din exterior. Partea grea este alta, este partea de „relații cu publicul”, partea de contact cu oamenii, cu pacienții.

       Partea grea este să ai răbdare să devii medic.